Stiti acele povesti frumoase cu oameni care au crescut inconjurati de o gradina inalta?
Natura e faloasa, imensa, impunatoare, muntii sunt niste veghetori eterni, iar peisajele sunt parte din noi.
Lupeni, a fost, este si va fi casa mea. Cu toate ca drumurile mele de mult au luat-o inspre nord si rasarit, dar de unde am plecat, cu greu pot sa uit.
Poate unii nu vad splendoarea naturii, unii vad doar tonurile cenusii ale blocurilor parasite, gavanele negre ale geamurilor goale, putinii copii care gusta copilaria, asa cum ar trebui sa fie.
Sunt oameni care leaga o istorie intre mine, Valea Jiului si principiul respectului unui trecut plin de dileme. Nu am zis eu vreodata ca viata a fost usoara, dar mereu mi-a fost alinata inima de romantismul muntilor.
Si sa spun exact de ce?
Aveam un apartament frumos, pe strada Pacii, cu geamurile catre statiunea Straja, stateam seara si ma uitam inspre Crucea Eroilor cu lumina portocalie in contrast cu albastrul intunecat al cerului si negrul muntelui.
Mi-a ramas ca o rana deschisa pe inima, cand ma gandesc ma doare, pentru ca sunt niste amintiri atat de pretioase pentru mine, nimic nu-mi poate lua aceasta placere. Daca treaba este metafizica, nu stiu.
De-a lungul a catorva ani am realizat picturi cu vagi amintiri ale orasului Lupeni, in schimb m-am axat mai mult pe aspectul muntilor.
Ma gandesc zilnic, nu exista momente in care sa nu retraiesc momentele mele cand urcam iarna pe jos pana la Straja, cum mergeam toamna dupa ciuperci, sau pur si simplu trairile avute prin paduri.
Circumstantele in care am plecat mi-au lasat un gust amar, si stiu ca am lasat o viata intreaga acolo, e ca un alt univers.
Daca doriti sa sustineti un artist, puteti dona aici pentru un content mai bun!
Buy me a coffee
Comentarii
Trimiteți un comentariu